Foto-haiku

Foto:Lavana Kray

Haiku: Mili

Am descoperit de curand o noua provocare, haiku si foto...si in consecinta imi tin mintea ocupata cu imaginea lunii in incercarea de a reflecta asupra unui haiku

http://haikuind.wordpress.com/

IT's Strange or funny or even nice when...

1.when one finds a comment for a very old post from an unknown person, who seems to appreciate one's writing skills...in a moment when life seems less colourful then usual...an appreciation seems the colour of this day

2. when one simple encounter with a person from the past brings back so many memories and gets the brain exhausted in opening and closing doors

3. when my favourite red sandals from Spain get broken suddenly without any notice, in the middle of this hot sumer

4. when you have a very pleasant conversation with the person who seemed more distant than you thought

5. when she who seemed so nice once, now is quite a sandy "beach" :))

6. it's nice when people don't seem to recognize you coz of new haircut and seem so confused when you wave them hello :)) think it's funny

7. it's strange when the one you once knew now is a stranger...and want to remain this way

8. it's nice to feel pretty from time to time and to dance...it's nice to dance...to dance in a nice way:)

Andrei Plesu in Japonia

"Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate
hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata
ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si
recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici
ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în
faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te
arzi, te sperii.
.
Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.
Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta
unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar
reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre
si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în
cele mai amenintatoare unghiuri.
Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie.
L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi
de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric.
Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe
bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat
cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat
în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o
ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul
functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita,
întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram
înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri
indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar
closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii,
eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau
imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile
perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final
imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau
delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure,
inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau,
am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta
materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un
originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata
harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo
recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera
era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina
papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe
mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele
traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.
.
În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un
deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional.
Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului
National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut,
scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa
iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni
a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de
scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu
permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari
igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La
rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi
era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o
piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul
care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te
întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici
nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe
post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu
pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de
lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi".
Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar
daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda
cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua
stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.
.
Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai
curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A
aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie,
adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic
- nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra -
îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie!
Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez:
intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu
un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista,
nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna
la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am
dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de
shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de
vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si
brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se
agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma
asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot
agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic,
sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine
nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata,
altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa
trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!"
Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!",
"misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic,
în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei
rogojini medievale.
.
A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru
european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura,
barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o
tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese:
anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram
invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit,
Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze
postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina
sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de
rugaciune.
.
Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor
din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o
proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce
din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între
comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca
pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de
mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de
insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului.
(Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de
cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca
cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva!
Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de
vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare,
sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul
pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea
mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt
nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o
apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele
îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare,
prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la
liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si
simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate -
fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa
creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva
patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila,
exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata.
Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a
penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu
integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia
"Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca
fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest
program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc,
lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" -
striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie
decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel
iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze,
lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.
.
Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi
profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari
intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul
dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca
disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa
încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg
sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului,
efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de
rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al
meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect.
Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de
neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe
dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale.
Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu!
Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia,
care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în
regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba
gheisei mele: "Shabu-shabu!"

Box of chocolates

“My mama always said life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get. / Mama mea spunea mereu că viaţa e ca o cutie cu bomboane de ciocolată. Niciodată nu ştii ce urmează să primeşti”.

Am primit in urma cu ceva timp un mail de la o cunostinta referitor la o experienta emotionanta a ei si mi-a permis sa il copiez si aici, pentru a emotiona si alte inimi sensibile, cum e si a mea.:)

"M-am trezit intr-o dimineata cu un gand : Ce sa fac eu cu pantofii mei roz care mi-au ramas mici de ceva ani si nu i-am mai scos eu din cutie poate-poate mi-or mai fi buni vreodata? Lung gand, stiu, insa asa m-am trezit, ce nebunie , nu? Asa ca tot intorcand eu situatia, cui sa ii dau, cine i-ar purta, sa nu ii arunce, etc. mi-am amintit de un centru de copii de la noi din oras , la care nu am fost niciodata si mi-ar fi placut sa merg sa las acolo niste hainute.

Am sarit din pat in momentul urmator parca de frica sa nu imi pierd ideea si am scos toate hainele din dulapuri si le-am intors pe toate partile "carosabile"- cum zicea cineva, ale gandurilor mele si le=am analizat daca le mai tin sau nu etc si etc. Si iata am strans 2 plase de haine si incaltaminte si carti si tot felul de lucruri care nu imi mai trebuie:)

In secunda doi am sarit in masina si am zburat spre centrul respectiv sa imi las acolo hainutele. Pe leagan se dadea o fetita care atunci cand m-a vazut , a inceput sa le spuna celorlalte ca a venit cineva sa le aduca ceva, si le indica sa se adune la educatoare sa vada ce.

Am ajuns cu emotie langa educatoare si s-au strans in jur vreo 10 fetite pana in 7 ani si cateva mai maricele, cu ochii mari pe plasa mea de haine, care parea inutil de mica in acel moment.

Fiecare haina a fost analizate si revendicata de cate vreo "fata mai mare" apoi scris pe ele numele fetei ca sa nu se incurce...erau asa curioase si incantate...cele mici din pacate nu au nimerit nimic, ceea ce le-a determinat sa afirme:"nu e nimic pentru noi" cu cea mai mare dezamagire in suflet, ca m-au emotionat la lacrimi si imi parea rau ca nu am stiut ca sunt si fetite asa mici.

Au ajuns apoi la cutia de bomboane de ciocolata si la vederea ei asa bucurie au manifestat si au inceput sa cante, incat iti spun, mi-au dat lacrimile...radeam si plangeam , daca ma intelegi...fetele mari m-au zarit si au inceput sa cante ceva cu "mancare-inchisoare" dar cine le auzea..vedeam nerabdarea micutelor in fata cutiei de bomboane si cum fiecare isi dorea sa manance alta bomboana decat nimerise...ajunsese una de caciula...si iar mi-a parut rau ca nu am dus mai multe...asa bucurie nu am vazut vreodata pe fata nimanui caruia i-am dat vreo cutie de bomboane...

Cu ochii lor mari si curiosi si manutele framantandu-se la fiecare miscare, am ramas ca tintuita si nu imi venea sa plec, voiam sa le fac fericite...nici nu sti ce trece prin tine cand afli ca nu le vor parintii, ca sunt abandonate, ca nu mai vor sa stie parintii de ele...ca sunt in plus in familiile lor...si tocmai ii spuneam educatoarei cate cupluri se chinuie sa aiba copii si altii nu ii mai vor...

La plecare, dupa ce abia mi-am scos cuiele din talpi , fiind tintuita acolo de privirile lor si de dorinta lor de a mai sta, m-a pupat pe obraz o micuta de 5 anisori...si cred ca in acel moment ceva in mine a explodat de bucurie si tristete , de duiosie si tandrete, voiam sa o imbratisez si sa ii spun ca va fi bine...dar ce stiu eu cum va fi?

De pe leaganul ei, micuta mi-a spus :La revedere, multumim doamna si mai veniti la noi...sa ne mai aduceti ceva...cociolata..."



Citind mica poveste de daruire a prietenei mele mi-am amintit de copii de la bloc carora le mai arunc pe geam cate o bomboana si ce bucurie au ei in ochisori...si au parinti care ii iubesc si le dau tot ce au nevoie...cred ca voi merge si eu la un centru de copii sa duc o cutie doua de bomboane si sa vad si eu ce a vazut prietena mea in ochii lor, imi va prinde bine in a intelege nevoie de iubire materna a fiului meu si la fel voi simti bucuria de a darui ceva mic cuiva care niciodata nu va primi ceea ce si-a dorit mereu-dragostea parintilor.

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o sama,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor te tine, mama.

Maicuta mea: gradina
Cu flori, cu nuci si mere,
A ochilor lumina,
Vazduhul gurii mele!

Grigore Vieru

cum privesc suedezii viata...

(autorul este un imigrant mexican in Suedia)... interesant !

CITESTE PANA LA SFARSIT , MERITA !!!

In curand se implinesc 18 ani de cand am inceput sa lucrez la Volvo , o intreprindere suedeza. A lucra cu ei este ceva foarte interesant. Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza, oricat de ingenioasa sau simpla ar fi ideea. Este o regula.

Procesele de globalizare cauzeaza in noi (brazilieni, argentinieni, columbieni, peruani, venezuelieni, mexicani, australieni, asiatici etc...) o anxietate generalizata in cautarea de rezultate imediate. In consecinta, stilul nostru rapid nu se incadreaza deloc cu termenele de scadenta intarziate ale suedezilor.

Suedezii dezbat, si iar dezbat,organizeaza "n" sedinte, efectueaza evaluari, etc..., SI LUCREAZA ... dupa o schema mult mai incetinita. Ceea ce este uimitor, este ca acest stil tot timpul da rezultate, in timpul lor (al suedezilor), astfel ca punand
impreuna maturitatea necesitatii cu tehnologia potrivita, nu prea inregistreaza pierderi.

Pe scurt:
1) Suedia este de marimea unui singur stat din Mexic;
2) Nu are decat 2 milioane de locuitori;
3) Cel mai mare oras, Stockolm, abia daca are 500 de mii de locuitori, asa ca o mica localitate din Mexic;
4) Mari intreprinderi cu capital suedez: Volvo, Scania, Ericsson,Electrolux , ABB, Nokia, Nobel Biocare, etc.

Nimic rau in asta, nu-i asa? Pentru a avea o idee de importanta lor, ajunge sa mentionez ca Volvo face motoarele propulsoare ale navetelor de la NASA...

Poate se inseala suedezii, dar ei sunt cei care-mi dau mie salariul. Trebuie sa mentionez ca nu cunosc un alt popor care sa aiba o cultura colectiva ca a suedezilor.
Va voi povesti o scurta istorie doar ca sa va faceti o idee:
Prima data cand m-am dus in Suedia in 1990, unul dintre colegii mei suedezi ma aducea la serviciu in fiecare dimineata cu masina lui. Era in septembrie, era frig si fulguia. Ajungeam foarte repede la intreprindere si el parca masina tot timpul foarte departe de intrare. In fiecare dimineata vin in jur de 2 mii de angajati cu masina la serviciu...
In prima zi nu am facut nici un comentariu, nici in a doua sau in a treia, dar in una din zilele ce au urmat, cu un pic mai multa incredere, l-am intrebat pe colegul meu:
- Aveti locuri de parcare fixe aici? Am vazut ca parcarea este complet goala cand ajungem si totusi tu parchezi la mare distanta de intrare..... .
Iar el mi-a raspuns pur si simplu:
- Nu, dar noi, care ajungem foarte devreme, avem tot timpul sa mergem pana la intrare, dar cei care ajung mai tarziu, au mai multa nevoie sa gaseasca locuri mai aproape de intrare, nu crezi?

Imaginati-va ce fata am facut. Si acest lucru a fost suficient ca sa-mi schimb in profunzime mentalitatea.

Mai nou, in Europa exista un curent denumit "Slow Food" (Slow Food International Association) , Asociatia internationala a alimentatiei cu rabdare, al carei simbol este melcul, isi are centrul in Italia.
Ceea ce predica aceasta miscare "slow food" este ca oamenii trebuie sa manance si sa bea lent, pentru a savura mancarea, pentru a se bucura de procesul de prepare al mancarii, impreuna cu familia, cu prietenii, fara graba si de calitate.

Ideea este de a se contrapune spiritului "Fast Food" si a tot ceea ce reprezinta el ca stil de viata. Surpriza este ca aceasta miscare Slow Food, serveste ca baza pentru o miscare mult mai ampla numita Slow Europe , dupa cum descrie revista Business Week in ultimele sale editii europene. Totul a pornit de la punerea in discutie a grabei si nebuniei generate de globalizare, de dorinta de a avea
nivelul vietii in cantitate mare, opus la a avea calitate, (ma refer la calitate de viata, sau calitate umana).

Conform revistei Business Week, muncitorii francezi, chiar daca lucreaza mai putin (35 de ore pe saptamana), sunt mai productivi decat colegii lor americani sau britanici. Si germanii, care in multe intreprinderi au implantat saptamana de 28,8 ore de munca, au vazut productivitatea crescand cu un laudabil 20%. Aceasta atitiudine, numita "slow attitude", atrage atentia pana si americanilor, discipolii lucrului rapid, imediat si in cantitate mare. Pe de alta parte, aceasta atitudine fara graba nu inseamna sa se faca mai putin, nici sa se obtina calitate si productivitate mai mici, ci mai multa perfectiune, atentie la detalii si mai putin stress.
Practicand acest lucru in viata, inseamna o intoarcere la valorile familiei, ale prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comoditati, ale vietii in micile comunitati. O intoarcere la AICI , prezent si concret, opus lui MONDIAL, indefinit si anonim, inseamna a relua valorile esentiale ale fiintei umane, a micilor placeri ale cotidianului, ale vietii simple si ale convietuirii, ale religiei si credintei.

INSEAMNA UN MEDIU DE LUCRU MAI PUTIN COERCITIV , MAI VESEL , MAI CALM , SI TOTUSI MAI PRODUCTIV , MEDIU IN CARE TOTI OAMENII FAC CU PLACERE CEEA CE STIU EI MAI BINE SA FACA.

E recomandabil sa ne gandim mai in amanunt la toate acestea. E posibil ca vechile proverbe: "Cu rabdarea trece marea" si "Graba strica treaba", sa merite din nou atentia noastra in aceste timpuri de nebunie. Nu ar fi bine ca intreprinderile din comunitatea, orasul, statul sau tara noastra sa inceapa a dezvolta programe serioase de calitate, fara graba, chiar pentru a mari productivitatea si calitatea
produselor si serviciilor, fara a pierde calitatea umana?

In filmul "Parfum de femeie" exista o scena de neuitat in care orbul (interpretat de Al Pacino) invita o fata la dans si ea ii raspunde:
- Nu pot, logodnicul meu va sosi in curand. La care orbul ii raspunde:
- Stii, viata se traieste intr-o clipa, si o ia la un tango. Cel mai bun moment al acestui film este aceasta scena de 2 sau 3 minute.

Multi traiesc alergand dupa timp, si il ajung doar cand mor, fie de un infarct, fie de un accident pe autostrada pentru ca goneau prea tare pentru a ajunge la timp.
Altii sunt prea nerabdatori sa traiasca in viitor, si uita sa traiasca in prezent, care este unicul timp care exista cu adevarat.

Toti avem pe aceasta planeta acelasi timp, nici mai mult, nici mai putin de 24 de ore pe zi. Diferenta sta in utilizarea acestor ore de catre fiecare dintre noi. Trebuie sa invatam sa profitam de fiecare moment, pentru ca, dupa cum zice John Lennon: "Viata este ceea ce se intampla in timp ce planificam viitorul".

Va felicit pentru ca ati reusit sa cititi acest mesaj pana la sfarsit. Multi l-ar fi citit doar pana la jumatate, ca sa nu piarda timpul.... Atat de valoros in aceasta lume globalizata !

Sirena sau balena?

Intr-un oraş din Franţa, pe un afiş cu o tanara spectaculoasa la intrarea intr-o sala de gimnastica, scria:
"În vara aceasta ce vrei să fii: sirena sau balena?"
Se spune că o femeie tanara, ale cărei caracteristici fizice nu contează, a răspuns la întrebarea de publicitate în aceşti termeni:
"Dragă domnilor:
Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfinii, leii de mare, oamenii curiosi). Acestea au o viaţa sexuală foarte activă, rămân gravide şi au balenute micute dragalase, pe care le alapteaza.
Se distreaza de minune cu delfinii, umplandu-si burta cu creveti. Se joaca si inoata, cutereira mările, cunoscand astfel de locuri minunate ca Patagonia , marea Barens sau recifii de corali din Polinezia.
Balenele cântă foarte bine şi chiar inregistreaza CD-uri. Sunt impresionante şi, practic, nu au nici un dusman care sa le vaneze, in afara de om. Ele sunt iubite, apărate şi admirate de toata lumea.

Sirenele nu există. Şi dacă ar exista, ar sta la coadă la cabinetele de psihoterapie, deoarece acestea ar avea o problemă serioasă de personalitate: "femeie sau peşte?".
Nu au viata sexuala, pentru că-i omoara pe bărbaţii care se apropie de ele, si pe langa acest aspect, pe unde si cum ar putea? Deci, din aceasta cauza, nu au copii. Ele sunt frumoase, adevărat, dar singure şi triste.
Pentru mine este clar, doresc sa fiu o balena.

PS: In vremurile astea, in care toata mass-media ne baga in cap ideea ca doar femeile slabe sunt frumoase, eu prefer sa ma delectez cu o inghetata impreuna cu copii mei, cu o cina buna cu un barbat care ma face sa vibrez sau cu o cafea si prajiturele impreuna cu prietenele mele.

Cu timpul câştigam în greutate, pentru ca acumulam multe cunostinte si informatii si cand nu mai au loc in cap sunt distribuite in restul corpului. Aşa că nu suntem grase, suntem teribil de culte.
De astăzi, când o sa ma uit la fundul meu în oglindă, o sa ma gândesc: - Dumnezeule, ce inteligenta sunt ...

Benzi desenate

Am facut o investitie care imi aduce multa bucurie si cred ca si pentru fiul meu va fi un pas interesant in trecut, in privinta desenelor animate; pacat ca nu le va simti gustul asa cum eu imi aduc aminte de ele, cand se facea ora 7 seara si fugeam in casa de mancam chibrite sa vedem Sandy Bell sau Floarea cu 7 culori, sau ce mai era pe atunci...si cum ma mai necajeam cand ma pedepsea mama pentru ceva ce gresisem -prin privarea dreptului de a vedea desenele animate...odata m-am oferit chiar ca ii termin eu de tricotat un pulover numai sa ma lase sa vad Humpty Dumpty...erau sarea si pieperul vietii noastre simple dar foarte indragite de copil. La fel si revistele de benzi desenate erau pentru noi o lume minunata in care puteam zabovi ore in sir, mai ales pt ca erau asa putine si pline de imagini si poezii...imi amintesc cu drag de Bamse si Pif si Hercule...imi pare rau ca nu mai sunt..se gasesc pe anticariatele online insa:)

Istoria benzii desenate Romanesti 1891-2010 trece in revista revistele de copii cu mici articole, poezii, descrieri si minunatele ilustrate pe care nu mai mai satur sa le privesc si sa ma uimesc de inocenta lor si totusi mesajul pe care il transmit copiilor:
Revista Copiilor si Tinerimei, Lumea Copiilor-publicatiune saptamanala pentru copii si tineret:

"Cum mergeau ei sgribuliti
Au zarit venind agale
Doi jandarmi cu pusti in spate
Gata sa le iasa-n cale.

-Stati pe loc! strigau jandarmii
Stati pe loc, batu-v-ar sfantul!...
Dar Pacala si Tandala
Au fugit mancand pamantul.

Au fost insa prinsi indata
Cum ai prinde-un peste'n leasa.
Si i-au dus la inchisoare
Legati fedeles, in plasa.

Si cum ei strigau intr-una
Si cereau mereu dreptate,
I-au poftit frumos sa intre
...cu cate-un picior in spate."


"Craciunul lui Sterpelici"

De Craciun se scot- se stie
La orice mezelarie
Siruri lungi de caltabosi
Din cei proaspeti si gustosi.

Sterpelici si ocheste
Si,. cum are clei la deste,
Jap! i-a smuls si fara bon,
Iute-i baga sub palton.

Si-apoi tantos , fara graba,
Pleaca...dar o javra slaba
Si-apoi doua, si-apoi zece
Prind a-l mirosi cand trece.
...
Fuge Sterpelici de frica
DAr curand e prins de chica
Si de sfanta sarbatoare
El posteste...la racoare"

Dimineata Copiilor, Universul Copiilor, Graiul Copiilor :

"Nepotelul Coanei Frosa
TRica - e cam zvapaiat
Si pentru motivul asta
L-a bagat la internat."

Ziarul Copiilor, Covorul Fermecat, Haplea in strainatate, Haplea la scoala, Aventurile poetului Mazare, Tiriplic cel norocos, Pataniile soldatului Neata, Campionul lumii, Licurici, Cravata Rosie, Pionierul, Cutezatorii, Start spre viitor, Luminita, Arici pogonici:

"Muzica e o minune
Cand o faci cu pasiune.
DAr cand stai prea mult in soare
Chiar si fara melodie
Daca nu-ti pui palarie
Capul sigur ca te doare.
Cunoscand acest simptom
DEseori vazut la om
Iata ca Apolodor
Impreuna cu Ilie
Cara umbra unui pom
Langa muzicantul lor."

Soimii patriei,

"Adesea se ducea descult
LA scoala sa invete carte.
Erau copii acasa, multi,
Era in tara nedreptate.

...

Precum viteazul nazdravan
S-a dus, dreptatea s-o gaseasca,
Avea doar unsprezece ani
Si-i planse vatra parinteasca.
...
TRecura cativa ani, pe rand...
L-aduse un jandarm la use
Maicuta l-a primit plangand
Baiatul ei purta catuse.

-E Comunist...asa sa stiti
Din sat nu-i voie sa mai iasa...
...
DAr fluviul poti opri , pe cand
Strabate drumul catre mare?
El a invins, nu l-au zdrobi
Doftanele-nenduratoare.
...
Pentru fierbintele elan
Ce-ntreaga patrie cuprinde
Sa ne traiasca LA multi ani
Al Romaniei presedinte!"


Luceafarul Copiilor, Brunetel, Roscovanul si Balaioara, Haplea:

"Doarme Haplea si viseaza
Ca si vrabia, malai
CA din cer veni la dansul
Sfantul Petru cel din Rai.

Iar in mana-i pune sfantul
Noua galbeni auriti.
-Mai da unul, zice Haplea,
Zece sunt mai potriviti."


Stramosii, Licurici, Carusel, Fasolica: "-Hm acolo se intampla ceva, trebuie sa vad.
-Pazea, naste pastaia mama!"


strada Copiilor, Dino, Pif, Mihaela, Abracadabra, Doxi, Pipo, Mickey Mouse, Rahan, Juranul Roz-bd adulti!!!, Super Costel...

si multe altele de descoperit in 270 de pagini de istorie si desene. Ar fi un cadou minunat pentru copilul din fiecare:)

un site util:Blog Cutezatorii