23 February 2009

Dragobetele





Barbat chipes, neastamparat, navalnic. Fiu al Babei Dochia, dupa o veche legenda romaneasca. Dragobetele sau Cap de primavara. Legenda spune ca, atunci cand il vedeau, femeile cadeau in mrejele lui precum mustele. O ipoteza este aceea ca numele “Dragobete” vine din cuvintele dacice “trago” – tap (mai tarziu a devenit “drago”) si “bete” – picioare (ca in latina – pedes). Iar tapul simbolizeaza la romani puterea de procreare, libidoul si fecunditatea! Navalnicul se celebreaza la 24 februarie (in unele zone ale tarii se serbeaza la 28 februarie sau la 1 martie). In vechime, la sate, de Dragobete incepea harjoana: fiecare baiat fugarea o fata, iar ea se lasa prinsa de cel pe care il placea si chiar se logodea cu el. Astfel, “Dragobetele saruta fetele!” a devenit zicala consacrata in Muntenia, Oltenia, Dobrogea si Transilvania. Si azi, in satele din Gorj si Olt, tinerii necasatoriti se intalnesc de Dragobete, pentru a fi indragostiti tot anul.



Inainte de Dragobete insa a fost Sfantul mucenic Vlasie, protectorul pasarilor de padure si al femeilor gravide. Poporul roman crede ca de ziua lui se intorc pasarile migratoare, ca li se deschide ciocul si incep sa cante. Iar la Dragobete aceste pasari se vor strange in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile in care vor creste puii. Pasarile neinsotite in ziua de Dragobete raman stinghere si fara pui pana la Dragobetele urmator. Pentru ca astazi pasarile isi gasesc perechea, Dragobetele se mai numeste, in nordul Olteniei, si Logodna sau Insotitul Pasarilor. Ritualul pasarilor a fost preluat si de oameni. Ca sa nu ramana singuri, fetele si baietii, asemenea pasarilor, trebuie sa se intalneasca.

In folclorul romanesc pasarea, in special cucul, este personificarea dragostei, dar este un simbol oarecum trist, tristete provocata de lipsa si departarea persoanei indragite.

“Daca in ziua de Dragobete vremea este frumoasa, fetele si feciorii ies la padure haulind si chiuind pentru a culege primele flori ale primaverii, ghioceii si brandusele. Pretutindeni se striga “Dragobetele saruta fetele!”, ne spune profesorul Ion Ghinoiu. Asemanator pasarilor, fetele se zburatoresc, fuga rituala care se incheie cu prinsul si cu sarutatul lor de catre baieti. Inainte sau prin locurile prin care traditia mai este pastrata, baietii faceau leagane atarnate de crengile copacilor pentru fete, cautau sa-si vorbeasca unii altora, sa-si spuna cuvinte frumoase, sa se picurie – adica sa se ciupeasca – sa se sarute, sa faca legaminte de dragoste.






Dragobeti sunt numiti atat feciorii cuprinsi de fiorii dragostei, cat si mugurii culesi de fete de pe crengile copacilor si pusi la ureche precum ciresele in luna mai. Dragobetii se intreceau sa invarta fetele in brate. In unele sate, femeile scoteau din pamant radacina de spanz folosita in practicile de medicina populara, fetele si nevestele isi faceau rezerve de apa din zapada netopita cu care se spalau in anumite zile ale anului pentru pastrarea prospetimii tenului. De frica sa nu ciricaie toata viata, de Dragobete nimeni nu lucra. Se spunea ca acest patron al dragostei, cu infatisare de flacau iubaret, ar umbla prin padure sa pedepseasca fetele care au lucrat in ziua lui.




Ce mai vreme de iubit
Cand se intalneau tinerii la hora, primavara, jucau pe un fel de cantece care parca aduc a descantec. Iubirea era chemata cam asa:
“Frunzulita de susai, sa vina luna lui mai
Sa vad codrul ca un Rai, poiana plina de cai
Si ciresul ne-mbumbit, ce mai vreme de iubit
Au venit si fluturasii, sa se joace copilasii!
Iesi mandruta pana-n prag, cu firul bagat pe ac
Si te uita in deal cu drag
Ca frunzand frunza de fag si ciresul de-ambumbit
Ce mai vreme de iubit!”

1 comment:

Simona Ion said...

Frumos! <3 o traditie ce trebuie pastrata!